In Cautarea Pierdutului

De cateva zile incoace am regasit ceva ce am pierdut demult. Stiam doar ca in mod straniu si nefondat imi era frica...Toate cautarile, zbaterile si ambitiile nu isi gaseau niciunde izbanda, nu isi gaseau niciunde statornicia...totul incepea si se termina la fel. Eram singur si credeam ca pot reusi singur...persistam in ratacire...
Nu poti reusi de unul singur!!!
E miraculos cum in momentul cand constientizezi ca nu esti singur te umpli de forta si razbesti de unul singur!

Change The Game

Zilele astea mi-am dat seama cum trece timpul pe langa noi fara sa bagam de seama. De multe ori ne complacem in niste situatii monotone si repetitive. Nu e nimic care sa te tina inlantiut niciunde si nicicand si pentru nimic... Intr-un moment de furie interioara inabusita, trei cuvinte m-au trezit la realitate: "Change The Game"! Starea psihedelica care pusese stapanire pe mine se risipea dureros de repede...Viitorul brusc aparut, ma facea sa uit de prezentul refutabil si imi trezise dorinta metafizica de a renaste tanar in alt anotimp...
Ma uit la ceas acum, si parca vizualiez niste cuvinte spuse de un deziderat fierbinte care, mi-a insuflat o liniste optimistica aparte:
"Azi aproape e Joi..."

Plecarea de pe Str. Parincia (Visand Anii Inapoi II)

12 Aprilie 2006. Eram la inceput in prima saptamana de Bucuresti in casa unei verisoare foarte amabile de-a mamei mele pentru o perioada provizorie de timp. O mai vazusem o singura data cand fusese la Alba Iulia cu niste treaba impreuna cu sotul ei si cu fetita. La ei, aveam senzatia ca sunt copilul lor din Ardeal...Seara ajungeam acasa de la servici rupt in doua de oboseala ca doar nu eram obisnuit cu trezitul de dimineata. Primul lucru cand ajungeam asteptatm sa mananc supa de ied pe care o consideram inedita ramasa de la Pasti...era foarte buna si imi crea senzatia ca totul e nou si fascinant in jurul meu. Mama domnului Marcel e o batranica foarte simpatica si apriga care imi tinea companie la masa povestindu-mi franturi din viata si tineretea ei. Cand o pisica mai obraznica din casa isi mai facea aparitia prin bucatarie in timp ce mancam eu, deranjand-o din povestit, exclama cu o iubire nevrotica:
"Pleaca de aici, maimuta dracului"!! Eu savuram de fiecare data expresia si tonul vazandu-mi linisit de supa mea de ied, multumit ca beneficiez de protectia parinteasca a doamnei, protectie care imi lipsea mai mult ca nicodata... Dupa ce mancam, in jurul orei 21, ma asezam in sufragerie impreuna cu toata familia si ne uitam la TV, comentand analitic diferitele evenimente pe care aveam senzatia ca pot sa le influentez, doar sunt in Bucuresti acum...
Daca ne uitam la un film in 20-30 de minute adormeam blana pe scaun! Blana vine si de la faptul ca in jurul meu se strecurau discret 2 pisci de rasa foarte suspicioase care abia asteptau sa mi se faca patul sa topaie toata noaptea prin camera, parca sa se razbune ca le-am invadat spatiul asa fara sa fie si ele consultate in vederea gazduirii mele.
Timpul a trecut si eu ma obisnuisem acolo...dar ei se dezobisnuiau de mine cu fiecare zi care trecea in plus...Gasirea unei chrii rezonabile in Bucuresti e ca si pornirea in cautarea Sfantului Graal...
Solutia imi sosise in cele din urma, cand nu mai credea nimeni ca voi mai pleca de acolo. Pana si pisicile obraznice si ingamfate incepusera sa ma accepte si sa imi repspecte locul in casa...Am aflat ca am gasit unde ma voi muta si voi incepe sa impachetez in cel mai scurt timp. M-am retras 2 min in camera din care simteam ca n-as mai pleca, am scos din buzunar o hartiuta minuscula pe care aveam notata adresa unde locuiesc acuma si numerele de telefon si cateva linii si sageti cu 2-3 denumiri de strazi pe care m-am chinuit sa le schitez conform indicatiilor date de un prieten prin telefon...acolo trebuia sa ajung in acea seara...In minte imi sunau ultimele cuvinte care erau si cele mai clare:
"Gabita ai inteles cum ajungi?"
"Da...sigur"
"Mah ai inteles?"
"Da, da nu-i problema..."
"Si zici ca de la metrou mai merg in fata si fac la stanga pana vad o cladire mare si trec de ea si fac la dreapta si mai merg inainte si nu prima, nici a doua la stanga...dupa care o sa vad in fata o cladire si aia mare si..."
Iata-ma, sunt la usa apartamentului, echipat de plecare pe campul de lupta al transportului in comun by night. E in jur de 21:00 si am 4 genti mari de umar agatate cu pricepere cate 2 pe fiecare parte si una de mana in care am un laptop greu de 3 kg aproape. De fiecare data ma gandesc nelamurit: "Ce rahat e in genata asta mica de e asa de grea de fiecare data?". Aratam asemenea lui Schwarzenegger din filmul "Comando" doar ca eu eram in avantaj ca nu trebuia sa mai car si kilele inutile de muschi dupa mine. Toti stateau asezati la usa, parca formand un cordon de securitate ca sa nu mai pot patrunde spre zona holului. Pisicele erau si ele acolo asezate frumos chiar in fata lor ca 2 leoiace care pazesc familia, si ma fixau din priviri sugerandu-mi ca mai intai trebuie sa trec de ele daca am ganduri de revenire in momentele acelea delicate. Concomitent cu munca mea herculeana de a iesi pe usa stramta a apartamentului ma izbeau incurajari si explicatii referitoare la cum sa ajung la metrou si ce linie sa iau. Indemnurile si ultimele lectii de viata puscau in urechile mele ca nisite gloante oarbe acompaniate curajos de cateva miauneli fericite si armoniase...
Ma uitam la pisici asa pierdut in amalgamul de sunete de voci pregnante, si aproape infundat in pamant pana la genunchi, le spuneam in gandul meu: "Haideti vorbiti acuma si spuneti-le ca nu vreti sa plec, mai stiti ce bine ne-am inteles in ultima vreme? M-ati lasat sa va si mangai..."
"Sa nu iei taxi, mergi cu metroul ca e mai bine..."
"Da, da mama, aia sunt hoti si te vad ca nu esti de aici"
"Lasati-l domne ca e barbat si se descurca nu-l mai tot dadaciti atata pe saracu copil!"
"Da' cate bagaje are saracu' Doamne Maica Domnului!"
"Marcel, n-ar fi mai bine sa..."
"Hai lasa ca nu e departe metroul si se descurca nu?"
"...........................................................................................!"
Chiar daca as fi uitat ceva, ma gandeam ca mai bine o sa ma anunt intr-o vizita de weekend...

Visand Anii Inapoi

Maine se implinesc 2 ani de cand am plecat din orasul adoptiv Cluj-Napoca...Nu am sa vorbesc nimic despre Cluj cu aceasta ocazie ci, am sa comut pe F-REW cateva din imaginile personale...
Am ajuns in Bucuresti, e ora 9:15. Am calatorit toata noaptea cu Rapidul din Alba Iulia. Drumul lung, nu l-am facut singur ci cu o buna prietena din copilarie, Raluca. Lunga noapte ne-a fost un bun prilej de a ne impartasi visele si ce vrem sa facem in noua viata pe care nici unul din noi nu eram pregatiti sa o incepem. Inca din momentul in care ne-am asezat pe locurile din compartiment, drumul parea a fi unul prevestitor al lungului metraj initiatic, in care se pregatea a se transforma viata mea. Am nimerit tovarasi de drum un preot credibil dintr-un sat de munte care impreuna cu un tanar fecior harnic mergeau la Capitala sa ceara bani d-nului Gigi Becali pentru a-si cumpara tractor...
Coboram din tren, invalmasala, sentimente de haos si ratacire, tipete, confuzie, teama si maini inclestate...imi aud numele, era Raluca care ma striga din 2 in 2 sec sa fie sigura ca mai sunt la un centimetru de ea. Toate imi creau impresia ca ma aflu pe un camp de lupta unde are loc o diversiune in linia intai...cei doi soldati ai luminii...Trebuie sa iesim din gara...trebuie sa ajungem in ceva de genu "Unirii...":
-Ai mai fost acolo Raluca?
-Da, Gabita, saptamana trecuta cand am fost pentru dosar...dar nu mai stiu cum ajungem exact...
-Stai asteapta-ma ca nu pe acolo!
-Hai pe aici Ralu ca asa scrie pe tabela asta...
-Nu, am eu o presimtire ca pe partea cealalta trebuie, asa imi aduc aminte...
-Nu...
Iesim din gara...
-Haideti boss, poftiti, si domnu!
-El e parintele din satul...
-Saru mana parinte, hideti repede ca am inteles ca va asteapta domnu' boier Becali de cateva ore!
I-am vazut pt o secunda, am strigat mut:
-Nu...
Soldatii luminii...inhatati respectuos de niste pirati ai soselelor bucurestene, care erau gata sa se sacrifice pentru a-i duce pana la capatul lumii...
TO BE CONTINUED...

Vechiul Club de Arta

Acum 2 zile am avut ocazia sa cunosc foarte multa lume. La un moment dat ajung sa intru in casa unei familii de intelectuali care, impresionati de politetea ardeleneasca de care inca nu pot divorta asa cu una cu doua nici dupa 2 ani de Bucuresti, m-au invitat calduros sa-mi prezinte colectia lor de gravuri, grafica si picturi unice. In sufrageria domnului artist, fost angajat al uzinei de aeronave, pe toti peretii erau tintite gravuri, picturi si opere din sticlarie. Micutele statuete din sticla erau toate reproduceri ale zeitei Venus din Milo asezate cu grija pe niste rafturi care semanau cu micute scaunele lipite de peretele invechit al sufrageriei care incet-incet se transformase intr-un mic altar apartamenetal si imi creau puternica impresie ca ii tradeaza frica de imobilizare specifica timpului in care traieste, lipsa bratelor fiind asimilata in sufletul lui cu lipsa aripilor...
Am asistat la explicatia fiecarei opere in parte, batranul domn luand in mana fiecare tablou inramat chiar de el cu pricepere si perfectiune, relevandu-mi in detaliu cele mai ascunse semnificatii...
Undeva, jos, intr-un coltisor erau expuse neglijent, mai mult proptite, niste picturi neinramate, viu colorate care impresionau prin perfectiunea si strictetea conturului. Am aruncat ochii pe ele incercand sa patrund simetria perfecta si vivida a creatiilor intrebandu-l intrigat:
- Acestea de cine sunt?
-Aaaahh...astea...eu le-am...facut...

Best thing in life is life!

Ieri, cam la trei ore dupa miezul zilei, in timp ce imi simteam pleoapele ca doi bolovani giganti care in orice secunda sunt gata sa se pravaleasca de la mare inaltime intr-o apa adanaca si profunda, am nimerit exact la inceputul unui film intitulat "Mrs. Palfrey at The Claremont"...
Cat de fascinant a fost sa realizez, urmarind cele 2 personaje antitetice, ca viata trebuie traita in deplina libertate sufleteasca si cu cat mai putine interdependente cu prejudecatile inconjuratoare. Tot ce conteaza este prezentul pe care, trebuie sa gasesti cea mai buna cale sa-l traiesti exact in felul in care ai vrea sa-ti arate trecutul si sa iti creeze viitorul.
Am inteles ca nu trebuie sa renunti niciodata pentru ca asta iti va aduce cu siguranta un nou inceput sau mai multe deodata, care sa te faca sa iti doresti sa nu mori niciodata indiferent in ce faza a vietii te afli.

Rainbow's Spirit

Domnul presedinte al SUA George W. Bush Jr. e asteptat azi, pentru a doua oara in Capitala europeana Bucuresti!. E un lucru foarte placut si interesant ca domnia sa se afla la a doua vizita aici tot legata de NATO si ca iesirea noastra din conul umbrit al neafilierii nici unei organizatii de talia NATO sau UE a deschis noi perspective Americii in ceea ce priveste strategiile de mentinere in stare sigura zonei "cordonului sanitar" rol pe care Romania trebuie sa si-l asume mai mult ca oricand. Deasemenea sa indeplineasca si sarcina atribuita cu ocazia aderarii noastre la NATO, de catre SUA, tot prin vocea presedintelui american, si anume aceea de a ne constitui intr-o punte comunicationala cu Rusia si NU un factor care perturbeaza aceasta legatura. Traim vremuri in care cea mai mare parte din disensiuni se materializeaza in confruntari economice si goana dupa resurse, oricare ar fi culoarea acestora, pot duce mai apoi in confruntari armate apocaliptice, de aceea pozitiile transante si lipsite de "doza recomandata" de diplomatie sunt de evitat!
Summitul ar trebui sa fie o mandrie pentru toti din tara asta pentru ca asa istet cum inca mai cred eu ca e romanul, ar trebui sa priceapa macar acum, ca de fapt granita Occidentului se intinde pana la Marea Neagra si ca Romania este acum un jucator incontestabil pe esicherul relatiilor internationale GLOBALE iar de aici incolo numai de noi si de intelepciunea noastra depinde ca al doilea curcubeu sa apara tot aici, exact cum isi dorea zilele trecute presedintele american.
Primul curucubeu ne-a fost daruit, al doilea trebuie sa-l castigam!!!